Am intrat pe ușa din dos a poeziei
cu un surâs stingher.
îmi ieșeau de sub fustă, ca niște zdrențe,
marile teme, cum ar fi boala.
boala îmi dădea târcoale de mult timp și s‑a cuibărit
în plămânii mei și în sufletul meu.
plămânii și sufletul îmi sunt bolnave.
scuipam sânge pe pereții casei, împroșcam
cu nori de sânge ferestrele
și eu voiam să intru cu forța în grădina ta.
îmi alunecau prin vene șerpii teutonici
ai bacilului mâncător de țesut pulmonar
iar eu te doream cutremurată de ochii morții
din ochii mei.
ai putea să încerci să risipești îndoiala din sufletul
meu ca pe o mică trăsură de aur
în care stă închisă regina sufletului tău?
ar putea această trăsură să alunece lin prin fața mea
tocmai când cerul se întunecă și fulgeră ca un apucat?
Doamne, trec acum peste orice îngăduință
peste orice lege și chiar peste
tremurul fix din ochiul tău cel stâng
atunci când ți‑l închizi pe cel drept
cu o voluptate fără seamăn.
trec peste tine. trec și trec.
de ce aș mai ține socoteală de tine dacă și așa
se spune că ești o mare absență?
dar absența asta vine ca o oaie, ca o turmă de oi,
ca un tren plin de animale prinse între plăci
mari de pietre
și se aruncă, numai o dată, la picioarele mele.
Doamne, câtă plăcere când oaia se lasă pe burtă
și își freacă burta de picioarele mele.
pe ușa din dos a poeziei mi‑am agățat coronițe
din flori mirositoare
și piei de animale tari, jupuite. mi‑am împodobit
cum am putut această ușă
am uns‑o cu un lac adânc și mi‑am întocmit
un sistem de oglinzi
prin care capul meu pare desprins de corp și stă,
așa, cu ochii holbați,
deasupra canatului de sus al ușii.
mi‑a încremenit capul deasupra ușii lăcuite
cu un lac adânc.
mi‑a încremenit sângele în cap.
mi‑a încremenit ochiul cât am privit.
mi‑a încremenit mâna cât am lucrat.
mi‑a încremenit poezia.
dacă poezie este, atunci tu stai cu sabia
deasupra capului meu încremenit,
cu ochii holbați și încremeniți și cu gura încremenită.
lumina se strecoară pe sub pragul ușii, vine,
se adună și așa răcnește; orice ai face
și oricât ai fugi și oricât ai căuta tu ești o idioată
(metafizică) ce suferă intens.
tu vrei să nu mai scrii tu vrei doar să fii,
dar, tocmai de aceea, îți spun, trebuie să scrii
ca să fii și să fii ca să scrii
tu ești trăsurica de aur ce s‑a oprit în dreptul ușii
mele înmărmurite.
tu ești fața de masă de lână strălucitoare, neagră,
plină de ciucuri,
din camera mijlocie. tu ești casa din interiorul ușii.
și în interiorul ușii stau eu.
sau în interiorul meu stă ușa.
stă proptită pe amândouă picioarele, depărtate,
cu o armă în mână.
stă sigură pe ea și ea stă pe mine.
așa gândeam în timp ce capul încremenit
se holba înăuntru.
Fuga pos-moderna III
Entrei na poesia pela porta do cavalo
com sorriso solitário.
por baixo da minha saia saíam, como trapos,
os grandes temas, como a doença.
Há muito tempo que era rondada pela doença que se tinha abrigado
nos meus pulmões e na minha alma.
os meus pulmões e a minha alma estão doentes.
cuspia sangue nas paredes da casa, salpicava
as janelas com nuvens de sangue
e queria entrar à força no teu jardim.
pelas minhas veias escorregavam os vermes teutónicos
do bacilo devorador de tecido pulmonar
mas eu desejava-te e estremecia nos meus próprios olhos
diante dos olhos da morte.
podias tentar dissipar a dúvida que há na minha alma
como se fosse uma pequena carroça de ouro
que põe em cativeiro a rainha da tua alma?
podia deslizar esta carroça na minha frente
no momento em que o céu escurece e, enlouquecido, solta relâmpagos?
Senhor, agora passo por cima de qualquer indulgência
qualquer lei e até mesmo
o tremor fixo no teu olho esquerdo
quando fechas o olho direito
com uma voluptuosidade sem igual.
passo por cima de ti. passo e passo.
para quê ter-te em consideração se até
dizem que és uma grande ausência?
mas esta ausência chega como uma ovelha, como um rebanho de ovelhas,
como um comboio cheio de animais presos entre placas
grandes pedras
e lança-se, só uma vez, aos meus pés.
Senhor, que prazer quando a ovelha se deixa cair sobre a barriga
e a esfrega nas minhas pernas.
na porta do cavalo da poesia pendurei diademas
de flores perfumadas
e peles de animais rijos, esfolados. enfeitei
como pude essa porta
untei-a com um lago profundo e fabriquei
um sistema de espelhos
em que a minha cabeça parece estar separada do corpo e está,
assim, com os olhos desorbitados,
por cima da porta.
petrificou-se-me a cabeça sobre a porta envernizada
com um lago profundo.
petrificou-se-me o sangue na cabeça.
petrificou-se-me o olho enquanto olhava.
petrificou-se-me a mão enquanto trabalhava.
petrificou-se-me a poesia.
se há poesia, então a tua espada pende
sobre a minha cabeça petrificada,
com os olhos desorbitados e petrificados e com a boca petrificada.
a luz desliza por baixo da porta, vem,
junta-se e ruge assim; faças o que fizeres
por mais que fujas, por mais que procures, és uma idiota
(metafísica) que sofre intensamente.
queres deixar de escrever, queres ser, nada mais,
mas, precisamente por isso, digo-te, tens que escrever
para ser e ser para escrever.
és a carroça de ouro parada à minha porta
petrificada.
és o manto brilhante, preto,
com borlas,
do quarto do meio. és a casa dentro da porta.
e dentro da porta, estou eu.
ou, dentro de mim, está a porta.
está pregada, bem aberta de pernas,
com uma arma na mão.
está bem segura de si mesma e sustenta-se em mim.
foi o que pensei enquanto, petrificada, a cabeça
olhava embevecida para dentro.